Cristi Cotuna

Jul 7, 2008
din adînc, pe flăcările iasminii ale nopţilor tale, ies alb şi mistui cu dorinţă. văd un cuptor criogenic şi bat şi se deschide uşor şi calc şi vreau să intru mai mult decît o ploaie în pămîntul negru de dinainte de facerea acelui verde. în zori iubesc nebun şi vreau să recuperez din viaţa de dinainte şi mă contopesc cu nemurirea şi vreau mai mult şi cînt în vorbe simple, uşoare, mîngîietoare, de alb şi negru, în taijitu, Yin şi Yang

După neplăcuta experienţă regizorală, amintită tot aici, într-un alt post, ieri seară am avut inspiraţia să-mi îmbrac sacoul şi să-mi fac timp pentru a trăi într-un spectacol de Peter Shaffer, „Amadeus”, în regia lui Toma Enache, cu excelenta sa, Claudiu Bleonţ într-un rol provocator şi excepţional totodată, de rival al prietenului său, Mozart.

Aveam aşteptări, îmi doream cu tărie să revin la viaţă, prin prisma acestei piese, însă nu mi-am imaginat vreo clipă, cu cît de multă bucurie o să îmi încarce sufletul.

Îţi faci curaj, păşeşti către locul rezervat şi îndrăzneşti să speri că printre cei din jurul tău, nimeni nu o să îşi lase telefonul deschis. Dar, dacă am avut norocul ăsta, nu înseamnă că am scăpat de bliţu’ idiotului care s-a gîndit că trebuie să arate lumii că a fost acolo, în vremea cînd Mozart înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din Serai, fiind felicitat de însuşi împăratul Iosif al II-lea (“o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre”).

Una peste alta, “Antonio Salieri” nu a sesizat imprudenţa intenţionată a omului din viitor şi mi-a descris, mai departe, lumea fascinantă a celor doi rivali. M-a făcut să plîng şi să rîd, să trăiesc vibraţii muzicale şi să-l urăsc, istoric vorbind, mai puţin…

Transbordat în timp, am descoperit puterea teatrului, care te poate trimite cu 3 secole în urmă, pentru ca, la sfîrşit să te trezesti exaltat, în scena prezentului, de minute nesfîrşite de aplauze sincere şi şoapte de satisfacţie: “el: -ţi-a plăcut? Ea: -vai, a fost excepţional, omul ăsta trăieşte în acest rol…” Într-adevăr, Salieri fost interpretat cu prea multa dragoste, de un om care-l iubeşte exacerbat pe Amadeus, pentru a-şi permite să-l joace pe rivalul lui Johannes Chrysostomus Wolfgangus Teophilus, altfel decît într-un mod care să te hipnotizeze, să te fascineze şi să-ţi trezească emoţiile cele mai profunde, pe care le simţi cu o a II-a inimă, de care nu ai aflat că îţi bate în piept, decît acum: erotism, emotie, lacrimi peste ochii mei fericiti, deschisi pentru a cauta lumina in muzica maestrului Amadeus; un complex de sentimente, care te fac să trăieşti frumos, pentru a-l mai revedea, măcar odată…

Fără a-i excepta meritete “micului Mozart”, interpretat de un elev în vârstă de 16 ani, Vlad Grosu, trebuie să “evidenţiez evidenţa”:dintr-un personaj oarecum negativ, în contextul în care muzicianul l-a “luxat” mereu pe mai tînărul compozitor, „Salieri Claudiu Bleonţ” îl desbălsămează pe acesta şi transformă totul într-o “pledoarie în favoarea sufletului, întunericului şi luminii care zace în noi(…), o pledoarie pentru destinul lui Mozart, pentru valoarea lui umană şi culturală şi, nu în ultimul rând, o pledoarie pentru iubire, care este singura manifestare care ne face să biruim zădărnicia”, după cum însuşi descria maestrul.

Şi un ultim argument, pentru a-l vedea pe “Salieri” este acea descriere excepţională a lui Richard Wagner, care spune despre rivalul lui Antonio, Amadeus, că “geniul său excepţional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei şi în toate timpurile”

Un gînd bun, aplauze nesfîrşite, baterie şi… aclamaţie!
Amadeus

Mar 27, 2009

vin picurand razele ghioceilor de luna, intr-un vis rece, colorat in nuante, furate din alb si negru. tremur si plang in trecutul fericit al copilariei. ma zbat in poza aceea si scap intr-un film din prezent

este o intrebare preluata, ieri, de la “Cantecul Lebedei”, de Cehov…
Teatrul aradean, obisnuia sa insemne drama, comedie, educatie, insemna trairi, umbre, emotii, toate elementele care obligau spectatorul sa imbrace, in semn de respect, tinuta de gala, costumul cel mai bun. Acum parca totul s-a schimbat: oamenii se imbraca simplu, iar piesele sunt tot mai strigate, mai urlate; totul se reduce la zgomot si ţîţe.
Cunoscatorii nu se mai bat pentru Loje şi nici pentru bilete, iar în rînduri ai mari şanse sa te învecinezi doar cu copii, obligaţi de profesorii de la şcoala sa mearga la teatru. Aplauzele sunt -clar- nişte formalităţi apreciative pentru actorii care işi dau sufletul să joace o punere în scenă rigidă, fără viaţă. Privesc toate aceste aspecte, din postura unui profan, a unui spectator simplu, care a găsit în teatru, pînă acum, un prieten care te bine-dispunea, care îţi facea inima să bată sau ochii să se umezească. Acum, tot ceea ce am simţit a fost nevoia de a evada din urletele şi lait-motivul muzical agasant al unei piese atat de costisitoare, din punct de vedere pecuniar, incat nici nu indraznesc sa va sochez, precizand suma. Nu va ganditi insa ca actorii sunt niste boieri, care sunt platiti regeste. Nu, ei sunt in coada listei de cheltuieli.
Problema e ca aceasta punere in scena nu e o exceptie, pentru teatrul aradean. In ultimele luni, am simtit nevoia sa plec la jumatatea spectacolului, de vreo 3 ori. Acum, ieri seara, am simtit ca sunt intr-un spital, in care am fost internat cu forta, iar in jurul meu se intampla lucruri necontrolabile. Singura solutie identificata a fost sa am rabdare. Era excelent sa am la mine si o pereche de dopuri, pentru urechi…
O alta solutie este sa te asezi langa iesire, iar cand umbrele si tacerea incep sa joace, ţîşti afară. Această variantă ar fi însă lipsita de bun simţ şi de respect, pentru cei care îşi dau silinţa, pe scenă, aşa că eu voi rămîne la prima variantă: dopurile.
Nemulţumirea mea vine şi pe fondul standardului impus de Florin Piersic si Emilia Popescu, in “Străini în noapte”, în regia lui Radu Beligan…
Ma gandeam, Doamne fereste, sa nu cumva sa isi permita cineva sa se gandeasca macar, sa evadeze cu un astfel de spectacol, ca cel de sambata(Cantecul Lebedei) intr-un alt oras sau, si mai rau, Festival…
Poate, totusi, redevenim pamanteni, cu capul pe umeri, pentru a ne aduce aminte ca teatrul inseamna emotie, curiozitate, ras, bucurie, ca altfel, eu imi deschid magazin de dopuri de urechi, in centru, nu departe de Teatru.
Ca si concluzie, eu zic ca modul in care sunt imbracati spectatorii, spune multe despre calitatea unui spectacol, fie ca suntem la filarmonica, fie ca suntem la teatru. Aplauzele nu mai sunt, poate, atat de bune contoare, pentru ca, oricum, toate lumea aplauda, ca la congres.
Va doresc “succesuri”

ai fi putut sa traiesti banal, dar ai ales sa culegi nemurirea unor momente de tremur sublim, sa fii “jurnalist in vremuri interesante”. ai plecat, insotit de ingerul tau, si ai contopit curajul si frica, intr-un nesfarsit razboi al lumilor. ne-ai aratat tuturor ca o identitate puternica poate striga, in oglinda, din provincie, iar ecoul sau razbate teama si emotia locului. pareai cam “prea important”, atunci… dar, iarta-ma, maeste, caci nu am inteles imensitatea personalitatii tale. inteleg de ce nici ceilalti, neinsemnatii care iti aduc astazi omagii oficiale si populiste, nu au stiut sa spuna macar multumesc. astazi de-abia, au realizat, ca esti sublocotenet, ca esti cetatean de onoare al timisoarei, ca esti ” in grad de cavaler al Ordinului National “Serviciul Credincios”. in neinsemnatatea mea, recunosc cu umilinta si regret acum, ca m-as intoarce in timp, sa-ti strang mana,

Maestre!

Ma mai framanta ceva, insa: le-as spune acum multumesc si celorlalti pasionati “extravaganti”, care au fost mai vii si mai frumosi in toata nebunia aceasta, care se numeste jurnalism. le-as spune ca ii apreciez, pentru ca au avut curajul sa plece spre nicaieri, spre sfasit si inceput, spre moarte si spre viata, spre un neant de pericol, cu pasiune extrema.

Sa nu muriti insa, pentru a va acoperi de lauri! mai bine mai sedeti pe-aci, si poate, intr-o buna zi, si Romania va sti sa isi incline respectuos cocoasa incarcata, in fata voastra!

Oricum, mai bine mai tarziu, decat niciodata… locotenente… Dumnezeu cu tine si cu noi, ceilalti…

imagine elocventa, pentru ceea ce eu as numi "starea natiunii"

Daca sunteti dezamagiti, de ceea ce am ajuns, ca natiune/tara, va rog frumos, nu mergeti in NOUA CLADIRE a Finantelor Publice din Arad. Ati putea descoperi atatea probleme, cate exista in 20 de cladiri vechi, nemaiîngrijite de dinainte de revoluţie. Dar puteti sa încercati un exercitiu: Asadar, daca se intampla sa treceti pe bd Revolutiei, opriti-va pentru fix 40 de secunde, intre cladirile vechi, de langa Continental; exact cu privirea spre noua si impunatoarea constructie din sticla. Pont: inchideti ochii inainte sa va indreptati privirea spre locatie, ca sa evitati cosmarul unei privelisti specifice acestei tari murdare. Apoi, cu gandul, intrati in holul spatios, unde curatenia te face sa crezi ca te-ai teleportat intr-o Romanie moderna. Esti intampinat de o persoana de la relatii cu publicul, care iti ureaza “bun venit, contribuabilule, in casa ta de sticla, construita din banii tai”. Primesti apoi un pahar de ceai, iar agentul de securitate te indruma spre biroul cautat. Urci cu liftul super-futurist, cu comanda vocala, la etajul 4, unde dai de o lume noua. In jurul tau totul straluceste, este o curatenie cum numai in vis credeai ca o sa intalnesti. Da…, de fapt cred ca ar trebui sa ne trezim, sa deschidem ochii si sa ne continuam drumul spre o alta lume, ca asa ceva sigur nu o sa se intample in viata asta, la noi.

Pentru ca imaginatia straluceste in mintea noastra orbitor, ma gandesc si simt ca totul a fost o afacere, iar cladirea arata mizerabil, odata pentru ca, desigur, a fost construita de mantuiala, cu produse ieftine, cumparate scump, apoi pentru ca multa vreme ea a fost lasata asa, in voia sortii si pentru ca cineva s-a gandit sa blocheze toate posturile, asa ca acum, din 5-6 ingrijitoare, cate lucrau la Finante, au mai ramas doua, care ar trebui sa se ocupe de cladirile din centru, fiecare cu zeci de birouri si mii de metri patrati, plus fosta locatie a vamii de interior…

Asa ca, daca doamne-fereste, aveti treaba prin zona, inarmati-va cu multa imaginatie, pentru ca nu puteti concepe ca o cladire publica atat de noua, ar putea arata atat de… romanesc
Vai de noi

imaginati-va cum s-ar manifesta suporterii sau fotbalistii conationali…

cred ca tot la un vers, s-ar canta 3 injuraturi, la adresa arbitrilor sau a adversarilor ori chiar a propriilor jucatori sau antrenori

nu ne ramane decat sa speram ca societatea de mijloc va creste, iar oamenii vor fi mai educati si vor sti sa isi cante si la noi dragostea pentru sport