Cristi Cotuna

in negrul dintre noi,
iubirea-si face chip,
s-adorm in brate moi,
de lut,
caci noaptea-i doar un mit

In zbaterea anosta a lumii muribunde
Secundele-mi par multe, dar mici, in tensiune
Si caut dialogul, dar timpu-mi joaca feste
Si ma trezesc continuu, in lungi pauze dese.

Vorbind mereu cu gandul, gasesc iluzii false
Apoi trec podul lumii, spre culmea cea deşartă
Culeg ferigi uscate, şi mă îndrept spre capăt
Dar nu găsesc lumina şi nimeni nu mă-ndreaptă.

Mă las în voia soartei, să trec prin umbre moarte
Căci cînt tot timpul albul, în rătăciri şi şoapte.

Stiind că noaptea a fost pusă, în calea ta, Şamane
Gîndeşte-te că totul, se duce-n van, agale
Iubeşte-ţi lumea, în Creatorul său,
Căci poţi să pierzi o viaţă şi viaţa-n viitorul hău.

19 ianuarie 2011

In zvarcoleala zilei, mintea simte un miros de jad si cauta sa il imaginieze ca pe o frunza rara, verde neaparat, astfel incat contopirea culorii, sub un cer senin, cu bulul unui pestisor pretios, ce inoata in apa limpede, sa fie purtata -din purtiatea arctica-, spre simturile mele, in blocul de garsoniere, de pe mal. Speranta ma misca, contorsionistic, in banalitatea dupa-amiezii, aratandu-mi zborul vaporilor, de sus in jos. Ma uit la viata din corpul meu si inteleg neînțelesul din toate credințele lumii, speranța agnostică sau ideologiile mortale. Fiecare clipă, în infinitul importanței sale, o ating la încheietura mîinii stîngi și vreau să trăiesc și să mă încarc din bucuria oculară a fiecărui trecător, din zîmbetul fericit al omului de jad, care trece zilnic, pe lîngă mine, numai că realizez, din nou, că era doar un vis, iar jadul, doar o piatră, iar zîmbetul e pe dos, apoi mă gîndesc să îmi aleg culorile unui nou drapel, din multitudinea de nuanțe rocvaiv-optimiste, însă privirea mi-e trimisă spre încheietură, unde viața de-acolo îmi șoptește, în ritm pulsant, că doar pulsul din mine, va gasi libertatea, peste ani și golani…

.

Imi plac atat de mult anotimpurile, iubesc si ma bucur de fiecare, la timpul potrivit, pentru ca pica “la fix”. Nu apuc sa ma plictisesc, pana numai bine am intrat in urmatorul… primavara vine cu incantatorul verde viu, parca renasc din nimicul inconjurator, din recele morbid; prind aripi si zbor peste lume si trec intr-un mars solemn, lasand urme doar in aerul de dedesupt, avand grija sa nu calc viata renascuta. Ma bucur copilareste si aterizez, din plăcerea primaverii, în urmatoarea etapa, intr-un ciclu nesfarsit, de frumos. Ma opresc putin in vara calda, inotand in piscinele hai-hui, din natura, in rauri sau belti galagioase, ori stînd nemiscat si urmarind milioanele de batai ale aripilor, spre polenul colorat al florilor din gradina de la ţară. Este nepasator de bine sa cauti racoarea unei inghetate, la umbra teilor din centru, intr-o duminica mai putin galagioasa sau sa te laşi trezit de clopotele catedralei, într-o -la fel de paşnică- sîmbătă dimineaţa. Din înalt, un semn zdrobitor, ca un tremur multicolor de frunze, te ajută să-ţi transbordezi fericirea şi bucuria de a trăi, ca om, în ceea ce, cu plăcere numesc, toamna; visezi, descoperit de pînzele subţiri ale aşternutului, simţind răcoarea parfumată a unei adieri ruginii şi realizezi că ciclul divin a ajuns la perfecţiunea unei nedefinite; eşti singurul care poate să numească jur-împrejurul, după bunul plac. Cauţi fericirea într-o plimbare de seară, sub lumina crem a lunii şi separi totul cu o atingere, apoi te bucuri, din nou, de ploaia caldă, ca pentru ultimele picături ale sezonului, înainte de adormire. După hibernarea unui week end prelungit, înoţi printre miliarde de licurici albi, parcă cernuţi numai pentru a acoperi moartea gri, ce a desenat totul în jur. Ne bucurăm de fiecare fulg, în parte, este cuceritor, simt un frig frumos si caut zambetele de pretutindeni, intr-o tara gri. Este alb, dar se topeste, insa stiu ca, in curand, va fi mai frumos ca niciodata: Dumnezeu mi-a promis, prin traditie, ca iarasi va fi verde, apoi galben, portocaliu, rosu, albastru, caramiziu, alb, gri si iar verde, cu parfum de levantica, de mar verde, de scortisoara sau de brad ori de flori de cires, de salcam ori de ploaie.

imi place sa ma contopesc cu fulgii, uitandu-ma-n profunzimea albului lor, sa jonglez printre iubirile efemere ale particulelor de iarna si sa ating inocenta pufoasa a bioxidului de carbon. ma bucur atat de mult de un fulg care traieste atat de putin, il privesc cateva secunde, iar el cade, ucis, in omatul topitor, de caldura radianta a caloriferului celest. trec apoi in ciclul continuu, al anotimpului alb, cu chipuri rotunde si tot mai putin zambitoare, de rece si lipsuri, de picuri de zapada calda. Desfac un ultim puf inghetat si descopar particule topitoare: un fulg alb, care moare, dezghetat!

sorb bucuria din fulgii plangaciosi
adulmec culorile aerului alb
iubesc atingerea omatului si plang topirea fiecarui prichindel,
in razboiul razelor privilegiate.

Astept fulgii sa-mi spele moleseala,

Si cobor in viitor, cu un gand increzator,
Insa lipseste hiristeala,
Si-ar trebui sa ma gandesc sa urc in abordor,
sa plec,
sa cant nepriitor.

În fiecare zi-mi deschid privirea,
Spre a-nţelege şi a reflecta
Şi lupt mereu cu-agnosticismul şi iubirea
În lungi concepţii, perctractant,
de dor,
de viata libovitor

Si-astept, si plang, cu fulgi si lacrimi albe, din zapada,
De dorul ei, al vietii si-al ninsorii,
Ce mă trezeşte an de an, din vară
Doar oi găsi goliciuneafetiipadurii
să îmi tratez
reumatismul şi abiotismul,

din lumea mea.

Jul 7, 2008
din adînc, pe flăcările iasminii ale nopţilor tale, ies alb şi mistui cu dorinţă. văd un cuptor criogenic şi bat şi se deschide uşor şi calc şi vreau să intru mai mult decît o ploaie în pămîntul negru de dinainte de facerea acelui verde. în zori iubesc nebun şi vreau să recuperez din viaţa de dinainte şi mă contopesc cu nemurirea şi vreau mai mult şi cînt în vorbe simple, uşoare, mîngîietoare, de alb şi negru, în taijitu, Yin şi Yang

După neplăcuta experienţă regizorală, amintită tot aici, într-un alt post, ieri seară am avut inspiraţia să-mi îmbrac sacoul şi să-mi fac timp pentru a trăi într-un spectacol de Peter Shaffer, „Amadeus”, în regia lui Toma Enache, cu excelenta sa, Claudiu Bleonţ într-un rol provocator şi excepţional totodată, de rival al prietenului său, Mozart.

Aveam aşteptări, îmi doream cu tărie să revin la viaţă, prin prisma acestei piese, însă nu mi-am imaginat vreo clipă, cu cît de multă bucurie o să îmi încarce sufletul.

Îţi faci curaj, păşeşti către locul rezervat şi îndrăzneşti să speri că printre cei din jurul tău, nimeni nu o să îşi lase telefonul deschis. Dar, dacă am avut norocul ăsta, nu înseamnă că am scăpat de bliţu’ idiotului care s-a gîndit că trebuie să arate lumii că a fost acolo, în vremea cînd Mozart înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din Serai, fiind felicitat de însuşi împăratul Iosif al II-lea (“o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre”).

Una peste alta, “Antonio Salieri” nu a sesizat imprudenţa intenţionată a omului din viitor şi mi-a descris, mai departe, lumea fascinantă a celor doi rivali. M-a făcut să plîng şi să rîd, să trăiesc vibraţii muzicale şi să-l urăsc, istoric vorbind, mai puţin…

Transbordat în timp, am descoperit puterea teatrului, care te poate trimite cu 3 secole în urmă, pentru ca, la sfîrşit să te trezesti exaltat, în scena prezentului, de minute nesfîrşite de aplauze sincere şi şoapte de satisfacţie: “el: -ţi-a plăcut? Ea: -vai, a fost excepţional, omul ăsta trăieşte în acest rol…” Într-adevăr, Salieri fost interpretat cu prea multa dragoste, de un om care-l iubeşte exacerbat pe Amadeus, pentru a-şi permite să-l joace pe rivalul lui Johannes Chrysostomus Wolfgangus Teophilus, altfel decît într-un mod care să te hipnotizeze, să te fascineze şi să-ţi trezească emoţiile cele mai profunde, pe care le simţi cu o a II-a inimă, de care nu ai aflat că îţi bate în piept, decît acum: erotism, emotie, lacrimi peste ochii mei fericiti, deschisi pentru a cauta lumina in muzica maestrului Amadeus; un complex de sentimente, care te fac să trăieşti frumos, pentru a-l mai revedea, măcar odată…

Fără a-i excepta meritete “micului Mozart”, interpretat de un elev în vârstă de 16 ani, Vlad Grosu, trebuie să “evidenţiez evidenţa”:dintr-un personaj oarecum negativ, în contextul în care muzicianul l-a “luxat” mereu pe mai tînărul compozitor, „Salieri Claudiu Bleonţ” îl desbălsămează pe acesta şi transformă totul într-o “pledoarie în favoarea sufletului, întunericului şi luminii care zace în noi(…), o pledoarie pentru destinul lui Mozart, pentru valoarea lui umană şi culturală şi, nu în ultimul rând, o pledoarie pentru iubire, care este singura manifestare care ne face să biruim zădărnicia”, după cum însuşi descria maestrul.

Şi un ultim argument, pentru a-l vedea pe “Salieri” este acea descriere excepţională a lui Richard Wagner, care spune despre rivalul lui Antonio, Amadeus, că “geniul său excepţional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei şi în toate timpurile”

Un gînd bun, aplauze nesfîrşite, baterie şi… aclamaţie!
Amadeus